marți, 16 octombrie 2012

Fragment din carte


                                   Petiţie către vremurile odioase
                                          XV REVOLUŢIA
 Revoluţia era aproape iar presiunile asupra mea cresteau, cred că se apropia punctul culminat al urmării mele iar apoi deznodământul. Vine revoluţia, stau eu la serviciu ce stau, iar apoi spre casă credeam că s-a terminat, dar ce să vezi, să nu, cât erau de îndârjiţi împotriva mea că şi în noaptea revoluţiei ăştia mă tot urmăreau şi mă intimidau, iar într-o seară când mergeam la serviciu şi luând-o prin centrul oraşului - nu aveam de ce să-mi fie frică - numai ce văd că vrea unul să mă bată dar l-a ţinut colegul lui să nu sară pe mine. Nu l-am cunoscut pentru că era întuneric, se vedea parcă ca şi o umbră, cred că era beat sau făcea pe beatul. Norocul meu c-a venit revoluţia şi n-au apucat să transpună în practică efectiv şi pe moment hotărârile luminoase ale odioşilor, să finalizeze ce au început…pe la Jilava sau şi mai rău să ajung cu flori pe piept - spune o vorbă din popor- sub vari motive (făcând aşa o paranteză). Apropo de revoluţie pentru că mulţi interpretează cum vor şi aşa-i bine să interpreteze, dar după definiţia revoluţiei pe care am învăţat-o pe vremea odiosului este că se schimbă o orânduire socială cu alta orânduire socială, cum s-a întâmplat la noi, de la comunism s-a trecut la democraţie deci era revoluţie, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic.
                                           XVI
                 PENTRU MINE TIMPUL A STAT IN LOC
          În primii ani  după revoluţie eram ameninţat cu bătaia printr-un gest iar mai târziu bătut lângă o trecere de pietoni de nu m-am dezmeticit decât lângă o şosea pe un bolovan. Insinuau prin diferite semne că îmi place acelaşi sex încât mai târziu am ajuns sa-mi controlez fiecare gest pentru ca să nu se interpreteze greşit. Colegii mă evitau, nu reuşeam să mă acomodez şi am ajuns să mă simt străin în ţara mea, stare care am avut-o şi mai târziu în timpul facultăţii. Au fost vremuri tulburi spunea cineva. La referendum cu noua Constituţie s-au făcut tabele cu cei care sunt de acord, eu aveam impresia că colegii credeau despre mine că sunt împotriva ei şi că-mi plac vechile partide istorice, că eram de al regelui, eu stiam că pe rege l-a adus în ţară Dl. Maniu pe Dunăre iar ziua regelui a fost 9 mai şi nu se putea sărbători deoarece a fost ziua unirii de la 1918, de aceea se sărbătorea pe 10 mai. Scuzaţi inepţia dar aşa credeam pe atunci prin anii 90. Cînd s-au adus tabelele - ziceam în sinea mea, cum nu sunt de acord, uite că şi semnez - am semnat dar la alegeri tot cu dreapta am votat. Nu-mi plăceau cei de stânga, se forma o nouă categorie socială de sânge albastru muncitoresc care s-a perpetuat, la vot mă uitam în sus să nu mă vadă care cumva cum votez şi că-mi plac vechile partide istorice. Mă simţeam tot urmărit. Toată viaţa din 90 şi până azi eram şi sunt de dreapta. Prin anii 91 - 92 nu mi s-a permis să intru la Academie, şi zic permis pentru că am învăţat subiectele pe care le-am aflat mai tîrziu, îmi dau seama de abia acuma că nu eram dorit. La limba germană nu-mi făceam griji pentru că vorbesc fluent germana, la istorie am învăţat foarte bine subiectul iar gramatica mi-a plăcut, o stiam foarte bine şi o ştiu. După ce m-au respins - să nu ajung să dau examen - ziceam in casa chiriasului; - pentru mine nu s-a schimbat nimic. Dar asta-i altă poveste cum zicea o personalitate de la televizor, "lupta de clasă a continuat şi după 90",și zic, puteţi interpreta cum doriţi, dosarele mele nu le-au găsit încă cei de la C.N.S.A.S. şi pe care le caută - o fi ajuns pe la Berevoieşti, încă nu ştiu - dar cei de teapa mea "pleava şi drojdia societăţii" ca si alţi hăituiţi sau oropsiţi ca şi mine sau cei cu arborele genealogic ca şi al meu îmi vor da dreptate. Cred că nu s-a vrut să mi se arate dosarele pentru ca să nu pot demonstra în contradictoriu cu decizia mea de pensionare de mai târziu din 94, de cum eram înainte de 90, anul pe care îl menţionează decizia că m-am îmbolnăvit . Ce să-i faci anii 90, parcă m-ar fi bătut minerii, zicea cineva.Veteran al razboiului cu tovarasii. Mi s-a refuzat orice promovare iar în martie 94 m-au pensionat forţat la 28 de ani cu o pensie mizeră iar memoriile adresate de mine pentru a fi reabilitat au ajuns să fie dezavuate, - am ajuns pensionar la 28 de ani - La sfârşitul deciziei scrie că anul îmbolnăviri mele este 1989 pentru ca mai apoi să treacă 1990 iar acum recent că m-am îmbolnăvit la 01.01.1990. În prima decizie a rămas scris că trebuia să fiu dispensarizat teritorial în urmă cu patru ani, adică martie 89 iar în contradictoriu vor putea spune ăştia că până în 89 eram urmărit şi prigonit, iar din 90 m-am îmbolnăvit, cine o să-i creadă pe ăştia care reprezintă instanţele morale, dar frica nedreptăţii şi ameninţărilor îi mare. Cu permisiunea dvs. vă las să mă judecaţi prin această "Petiţie către vremurile odioase". Mi-am făcut analizele prin 93, am făcut şi E.K.G. şi mi-au ieşit bune după tratament, n-am avut reumatism la inimă şi m-am bucurat. Mă dureau spatele iar la radiografie la Timişoara mi s-a spus că am spină bifidă. Când mă întreba la comisie; - ce probleme de sănătate aveţi? Le răspundeam că am probleme cu spina bifidă de pe vremea odiosului, probleme pe care le am şi azi. Mă doare. Toată viaţa mea m-am simţit un taciturn, construind un monument al tăcerii oculte. Pentru mine nu s-a schimbat nimic iar familia mea suferă, batjocorit pe şantiere pentru că pensia foarte mică nu-mi ajungea nici să-mi plătesc datoriile, bine că lucra soţia, reuşeam cam până aproape de sfârşit de lună să avem bani iar apoi Dumnezeu cu mila părinţilor şi cu bani împrumutaţi de la colegele soţiei. In prezent cu ajutorul plăţii facultăţii de către părinţi, de soţie şi de mine sunt licenţiat, Ştiinţe Juridice, Universitatea Oradea, Facultatea de Drept la stat la zi, absolvită in 2007 cu nota de licenţă 8 şi pensionar. În facultate colegii mă tratau ca pe un coleg fără să mă simt dat la o parte, iar eu care toată viaţa am avut episoadele mele cu prigoana şi cu marginalizarea a fost un om normal, mare lucru este să fi om ca toţi oamenii să te simţi băgat în seamă să mergi la o cafea sau la o bere să râzi de o glumă sau să te superi pe unul, dar cred că numai cei ca mine ,,pleava şi drojdia societăţii, marginalizaţii şi izolaţii vremurilor învolburate,, pot simţi.
 În facultate mai treceam pe lângă vre-un vrăjmas dar nu m-am mai simţit urmărit, umilit, batjocorit ci doar puţin călcat pe sau în picioare de profesori, mă simţeam ca şi la examenele parţiale ale mele şi am ajuns să mă simt străin în ţara mea. Din anul doi am avut probleme cu un profesor la Obligaţii, şi atâta m-a picat şi m-a purtat prin toată materia până la licenţă, un an şi jumătate mai târziu după facultate. Trebuia să mă mut pentru un examen de la Timisoara la Oradea, din lac in puţ, dar până la urmă l-am luat foarte greu, a fost oral şi când să-mi pună nota ce mai învârtea pixul în mână şi ce ma mai tensionat. Mi-a dat un şase după ce i-am scris şi spus toate subiectele spunându-mi ; - aşa-i ce greu este dacă nu l-ai luat la timp. În vacanţe munceam şi pe şantiere pentru ca să-mi plătesc facultatea şi trăgeau pe mine ca pe hoţii de cai, câtă nedreptate, încât m-am specializat în zugrăveli, lucrând cu ziua. Mă repet, nu vreau să mă acuzaţi de mania persecuţiei pentru că poate o să mă reabiliteze, aşa că nu mai scriu la nimeni nimic şi nu trimit această petiţie nicăieri dar şi aşa o să o scriu pentru mine. Tot înainte cu dăi şi luptă şi luptă şi dăi, ambiţioşii ăştia, toată viaţa mea m-am simţit un taciturn construind un monument al tăcerii oculte.
Pentru mine a stat timpul în loc.
Bată-i Dumnezeu să-i bată de comunişti.
 Cu respect.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Tristeti

Fragmente
Bună ziua. Mă numesc Sorin Andreica şi ar fi o întreagă istorie despre mine de la naţionalizarea şi etatizarea băncilor 1947-1948 până azi (naţionalizare = etatizare) mai ales că tinerii sunt interesaţi de perioada odioasă şi trebuie să ştie, nici eu nu mă consider bătrân pentru că am doar 44 de ani. Vreau să respect proporţiile între suferinţa deţinuţilor politici şi a descendenţilor, a acelora care nu au avut origine socială sănătoasă şi care au avut partea lor de suferinţă cu toate că zăbrelele noastre au fost afară, în aer liber. Cei care cred în esenţă cu ochii înlăcrimaţi, cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină din cartea vieţii a tinereţilor pierdute. Aceşti sfinţi mai înalţi decât istoria (mai înalţi decât istoria, cum bine zicea cineva) sunt şi vor fi pilonii neamului românesc. Bunicii mei au fost oameni înstăriţi au avut: pământ, o fabrică de cherestea, o batoză, un cazan de fiert ţuică şi o gospodărie cu de toate până în noaptea ce a nimicit toată munca şi sacrificiile făcute de neamul meu prin actul de naţionalizare, legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948 urmată de celelalte legi şi decrete.
1.Maşinile morţii
Îi tot aduna şi-i ducea la poliţia oraşului Viseu de Sus. Bunicul aflase de stigmatizare, oprobriul public şi legarea în lanţuri iar noaptea în care s-a pregătit arestarea de la centru a gospodarilor nu l-au putut lua prin surprindere pentru că a fost un om iute de picior, ştiind că sunt pe urmele lui a fost tot timpul într-o stare de hăituială. Sunetul de alarmă ce se declanşa în sufletul înveninat de prigoană şi mereu în alertă a fost dat de câinele bunicilor mei care adevereste proverbul că este cel mai bun prieten al omului, acest semnal de alarmă cu ticăitul său lătratul a fost dat de fiecare dată când se apropiau cei ce cu ură faţă de neamul meu vroiau să-l lege pe bunicul. Înarmat cu o cergă (pătură de lână) de dimensiuni cât o lungime şi 2 lăţimi de om, sărea peste geamul dinspre apus luând-o la goană încăpuit (speriat) pe munţi şi prin păduri pe unde avea locuri, unde dormea în frig sub pătura frunzelor din pădure iar uneori se mai ascundea cu frică la o căsuţă şi un grajd unde vara cosea fănul. Fiind mai tot timpul dispărut iar bunica neavând nici un semn de la el s-a interesat pe la jandari crezând că-i prins. Răspunsul plin de ură, fiind dominaţi de îndârjeala îndoctrinată a luptei de clasă a fost "unde-i banditul că scot pistolul din sertar şi-l impuşc". Într-o noapte cei ce cu ură faţă de munca bunicilor şi străbunicilor mei l-au somat şi arestat pentru simplul fapt că a fost un om gospodar. La somaţie bunicul le-a răspuns blajin că nu trebuie să-l lege că se duce el singur, aşa a ajuns să fie închis la miliţia din oraşul ce se află în apropiere. Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus la un avocat foarte bun prieten de familie cu bunicii mei, acest om şi-a riscat viaţa, cariera şi familia (care mai târziu prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o parte prin capitală iar o parte pe pământuri străine prin America). Înarmat cu înscrisuri de pe la judecătoria Vişeu şi cu-n întreg arsenal avocăţesc încerca să-l elibereze. În acest răstimp bunicul încarcerat fiind întâlneşte o cunoştinţă care a fostvizitiu la jandari, cocişul (vizitiul) reuşeşte să-i spună că o să vină după el de pe la giudeţ cu maşini şi o să-l ducă, iar că pe cei care i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare pentru că i-au împuşcat pe câmpuri. Cocişul om de treabă şi cunoscându-l îi spune că atunci când o să apară o să-l scoată prin ocolul (perimetrul sediului) miliţiei la muncă şi o să-l ascundă. Maşinile morţii nu s-au lăsat aşteptate, cocişul se ţine de promisiune şi-l ascunde sub o caleaşcă plină cu gunoi, caleaşcă care a fost confiscată şi transformată în remorcă de ura luptei de clasă. Nu ştiu cum dar maşinile morţii nu mai aşteaptă (probabil a fost pline cu alţi gospodari sau duşmani de clasă) şi pleacă urmând ca să-l ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe la miliţie împreună cu cocişul care-i minte este încarcerat din nou aşteptând speriat şi foarte supărat întoarcerea maşinilor morţii. Ce putea oare să fie în sufletul său ştiind că urma să-l împuşte. Bunica a fost aproape tot timpul la avocat acasă insistând şi rugându-l să grăbească lucrurile, apărătorul reuşeşte să pornească judecata şi după numeroase declaraţii reuşeşte să-l scoată printr-o hotărâre judecătorească. Îmi povestea bunica că atunci când l-a aşteptat la uşa postului de miliţie a fost alb ca varul, cu ochii adânciţi în orbite sclipind de bucurie şi cu bocancii fără şireturi neştiind cum să iasă mai repede. De bucuria efemeră bunica i-a dat celui ce păzea poarta o bucată întreagă de slănină (vă daţi seama ce foamete a fost în acea perioadă şi care a fost moneda de schimb). Fabrica a fost ocupată şi păzită de securişti care nu le permiteau nici măcar să se apropie de ea. Pentru bunici începuse urmărirea, o altfel de urmărire, care să ducă la arestarea lui din nou şi să ajungă să-l ia maşinile morţii, a fost hăituit şi urmărit tot timpul cu cine vorbeşte unde se duce şi ce face, văzând acestea bunicul mai mult a fostfugit, ascunzându-se. Foloasele muncii bunicilor şi străbunicilor mei le-au tras comuniştii până în 1962 când fabrica au demolat-o iar utilajele le-au mutat. Bunica îmi povestea că înainte de naţionalizare 45-47 au dus-o greu, îmi zicea că atunci când trebuia să dea cotele au încărcat şi transportat la gară o căruţă plină de cereale, dar îi mai lipseau câteva kilograme şi ce să vezi au venit de i-au confiscat de prin casă. Prin alte părţi mi-au povestit că intrau şi luau tot, nu le mai lăsa nimic din toată truda de o vară. Comuniştii au fost adevăraţii "Jupuitu" a lui Moromete în perioada cotelor. Toată viaţa lor a fost un chin şi o vrajbă cu prigoana comunistă. Bunicii mei nu au reuşit să aibe lumină în casă decât prin anii 80-85 iar televizor de abia în anii 90, după revoluţie. Mătuşa mea nu a fostprimită la şcoli pe motiv că nu are origine socială sănătoasă iar părinţii mei au dus-o greu. Bine, veţi spune dvs. că şi alţii au dus-o tot aşa, dar acuma cred că toate convergeau spre o victorie finală a perversităţii comunismului. Câte şi mai câte pătimiri datorate perversităţilor vremurilor care începeau să fie din ce în ce mai odioase şi elaborate de o inteligenţă împrumutată de pe nu ştiu unde care înlocuia închisorile comuniste.
2.Copilăria
Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea printr-o boală cruntă iar dacă nu se interesau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital ajungeam doar o amintire vagă. Câteva din cele ce mi s-au întipărit din anii copilăriei mele şi pe care le ţin minte, cum ar fi joaca prin spatele batozei care avea un tambur plin de cuie pătrate şi groase, deasupra nişte site la care nu reuşeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele, şi pe care o ascunseseră într-o şură mare în capăt dar care a dispărut şi ea fără a-mi da seama. Ce m-a mai marcat a fost moartea străbunicii mele şi bliţul unui aparat foto care m-a speriat în grădiniţă germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de duşmani ai poporului eu am crescut la două familii de nemţi dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemţesc. Mergeam lunea şi veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine, el stătea în faţa iar eu în spatele lui şi când dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu unsoare şi cu boia a fost la ordinea zilei. Părinţii mei şi-au tras mult de la gură pentru ca să pot învăţa germana. Pentru că au fost aproape tot timpul la serviciu am mai crescut şi cu bone care ne-au umplut de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata ajungea atunci când nu se mai putea face nimic pentru că odată ajuns acasă ajungea epuizat. În şcoala germana am învăţat să cânt la flaut dar nu prea mult "Alle meine Entchen" (toate gâştele mele) şi cam atât. Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea română, emisiune în limba germană, înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul colegiilor şi m-a dus printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o în tabără la Vârtejul Bucureştilor când am participat la emisiunea şapte ori şapte, tot la televiziunea romană - parcă mai a mai fost alta - când după emisiune mă prinde cineva şi mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu am fost doriţi nicăieri. Toată viaţa mea am fost un taciturn construind un monument al tăcerii oculte. Nu ştiu de ce dar parcă am ajuns ciumat sau aveam lepră, prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbători de naştere iar eu nu am fost invitat cu toate că îi vedeam cum vorbesc faţa de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu vă daţi seama ce durere sufletească aveam şi cum mă simţeam de marginalizat, cred că le spuneau părinţii să mă evite. Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de tenişi să joc fotbal şi care mi da. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă descalţă de mă lăsa-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, locuiam la două străzi de casa mea şi aproape de centru, să fi văzut ce fugă, desculţ numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine, veţi zice că şi alţii au avut păţanii din astea şi aveau origine socială sănătoasa, dar durerea sufletească n-a avut-o nici unul cum am avut-o eu. Cu tot respectul faţă de cei care citesc şi respectând proporţiile, dar cred că cei de teapa mea "pleava şi drojdia societăţii " cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înţeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care acuma îl realizez este momentul când ne-au dus cu şcoala să vedem o fabrică de cherestea să ni se arate un gater cu roţile de transmisie şi cu volanta ce se afla sub podea…, parcă cineva mi-a făcut o poza - aşa a fost sau este şi al vostru. Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea odiosului ziua de naştere iar la aniversarea de 18 ani când am cheltuit aiurea 400 de lei pe jocuri cu maşinuţe (ca să se justifice urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci primită de mătuşa mea care m-a căutat toată ziua prin Timişoara făcându-şi griji de dispariţia mea şi care vroia ca pe acei bani să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când mă întorceam spre casă seara la ora 8 îmi arde o palmă de o ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta mea pe lângă daruri am primit o palmă, de data asta de la mama. Cam atât cu aniversările mele în afară de un episod pe când am fost în clasa întâi, când străbunicul meu mi-a ţinut ziua doar în familie şi pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul trei la secţia germană, care locuia într-o casă boierească cu uşi şi camere înalte având o terasă plină de muşcate pe pervaze de iti venea cu mare drag să stai vara şi de unde se vedea vârful unui munte ce veghea ca un martor al oropsiţilor, fărădelegilor şi nedreptăţilor. Casa au naţionalizat-o şi au dărămat-o pentru ca să construiască o clădire rece de betoane să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbuşirea adică propăşirea unei lumi sumbre în minele dintr-o localitate limitrofă. Fiind bun prieten cu aproape toţi evreii în perioada interbelică, care dormea iarna-n frig şi mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o "scatuie" cutie pe care o ţinea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scară puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el a fost foarte bătrân şi scatuia a fost plină de pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coadă de mătură mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar şi plin de ură.
3.La capătul lumii
Bunica îmi povestea că străbunicul a ajuns în primul război mondial până la capătul lumii unde a stat 8 ani în lagăr - prin câte a trecut -. "Războiul îi tragic şi absurd" spunea marele scriitor Camil Petrescu. Stând pe cuptiori -cuptor cu vatră- cu o cergă pe picioare într-o linişte monumentală asculta atrocităţile tragicului şi absurdului. Tristeţi relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulţi nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii au fost folosiţi pe post de călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoţi în sutane care au fost hăituiţi, adunaţi şi legaţi mai rău decât animalele. Prizonierii au fost obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul de sub picioare a fost împins de ciuma de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare şi mai tare distrugând toată cultura generaţiilor de-a rândul. Până la ciuma roşie a fost unul dintre cele mai credincioase şi evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile şi palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ţinut prizonier ducând o viaţă cumplită de supravieţuire. În al optulea an se întoarce bolnav şi sleit de puteri doar printr-o minune. În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei în timpul nazismului dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit sfârşitul. Familia mea a fost prietenă cu evreii generaţii de a rândul. Străbunicul a fost foarte bun prieten cu primarul Ştrifundă un mare erou al luptei de clasă fiind prigonit prin munţi, luptând împotriva urii şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane sumbre iar împreună au mers la Alba Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani. ...